Vrei să fii PIRAT?? Completează Formularul și trimite-l prin poștă: Partidul Pirat Romania, str. Horea nr.4, 400174 Cluj Napoca
blog

Exista romani: 25 de ani de demon-tare /izare

Mă întreb: acum 25 de ani am fost demontați din inelul satanei sau am fost demonizați prin brucanizare? Dezbinarea fiind inevitabilă, cum am fi putut noi, o comunitate forțată, să ne dezbinăm frumos, cum ar fi trebuit să începem?

Unde să începem?

Am fi putut începe prima noastră „afacere” politică astfel: cu un proiect mic în care cineva ar fi putut investi încredere și ar fi putut rezolva problemele și dilemele pe care le aveam. Costul rezolvării ar fi fost pe măsura proiectului: poate mai mare decât ar fi meritat dar mai mic decât ne costă neînceperea.

Apoi am fi repetat. NU trebuia să așteptăm ca ceva măreț să se întâmple în fața noastră, ca un spectacol.

Trebuia să începem.

Vă prezint un text de durere, preluat din Asimetria lui Dan Culcer, scris de Magda Ursache:

 

Magda URSACHE

Noi vrem Cuvînt sau alte feluri de cenzură (I)
„Istoria trebuie făcută cu toate documentele”.
Jacques le Goff, Imaginarul medieval. Eseuri

Spus net, singurul cîştig a ceea ce numim „evenimentele” din ’89 mi s-a părut libertatea de opinie. Terifianta gîndire unică e spaimă pentru orice minte normală, în afară de cea a propagandiştilor. Atunci, în acel Decembrie, mi-am spus că n-or să mai fie tabu-uri pentru religie sau pentru ceea ce „activii” dejişti ori ceauşişti numeau „diversiune ideologică”, „reacţionarism”. Dar nu se taxează iarăşi viciile de temă? Formula editorului Florin Mugur, după Radu Ulmeanu, păţitul: placheta de poeme trebuia să cuprindă musai o poezie „patriotică”, eventual una despre originea rurală a familiei. Altfel, nu era „corespunzătoare”, deci publicabilă. Acum, nu-i rău ca volumul de eseuri să cuprindă un atac la România cu î din a sau cu î din i, ca pe vremea omniprezentei cenzuri, din perioada colonizării sovietice. La loteria premiilor literare, cîştigi dacă spui că eşti „născut în ţară greşită”; aplauzi cînd Herta Müller recită apăsat, pe scena FILIT, un poem colajat din „Plai cu boi” sau aşa ceva: „Ţară mică, ţară tîmpită”. Se preferă românii românofobi, spunînd despre Ştefan cel Mare că era „un conducător mic şi agitat”, repede stîrnitor de războaie, majoritar pierdute; despre Mihai Viteazul, că n-a avut gîndul înalt al Unirii, fiind un condotier, fecior de curvă. Cuza? „Un ofiţeraş muieratic”. Ca să se demonstreze laşitatea la români, se afirmă că Decebal nu s-a sinucis ca să nu fie prins, cum ştim din şcoală; dimpotrivă, a fost capturat de decurionul Tiberiu Claudius Maximus. L-a decapitat, deşi Decebal ridicase mîna, semnul învinsului, ca să fie cruţat; istoria oficială, ni se spune, minte; iscoada romană a dus capul lui Traian şi şi-a trecut isprava pe stela funerară. Mă şi mir că nu ne luăm zi liberă, să-l serbăm pe acest decurion. Memoria noastră obosită, nesigură, „memoria/ pe două cărări” (vers de Vladimir Udrescu) vrea să-şi amintească doar că voievozii au dat cu fuga şi cu fugiţii, că au fost laşi şi trădători, Brâncoveanu fiind „marele corupt”. Dar comandantul de la Turtucaia care a pierdut bătălia şi s-a sinucis? Asta nu se pune!
E în trend să-i preamăreşti pe non-eroi ca Luca Laszlo, „chinuit” de Dej în închisoare (cu regim special!), ori pe „oratoarea” Pauker; pe Valter Roman, pentru ideea şi ea în trend: înfiinţarea statului independent Transylvania (în ortografia Gherman, cu y), în loc să-i slăvim pe eroi in aeternum. Tendinţa, în spiritul timpului, pare a fi de a-i uita pe martiri; mai rău, de a nega episoadele de martiriu ale istoriei românilor. Măcar, dacă nu de la evrei, să învăţăm de la unguri: pe bulevardul Andrassy, sunt expuse fotografiile tinerilor ucişi în ’56. întrebarea „cine-a tras în noi, după 22?” a rămas fără răspuns. Ungurii ştiu cine a tras, atunci, de pe clădirea Poliţiei Secrete; noi nu ştim cine a tras din sediul Securităţii, fostul palat „Curentul” al singurului gazetar român condamnat la moarte în contumacie, Pamfil Şeicaru. Iar elitarzii de la „22” au preluat un interviu (de disculpare), din „Ziarul de Iaşi”, cu un Şef al Securităţii locale, că altceva n-au găsit ce să preia.
Să înţeleg, oare, că martirii sunt nedoriţi, că jertfa curată din închisori ne lasă indiferenţi? Grigore Caraza, arestat a doua oară şi condamnat la 10 ani pentru protest anti-regim, cînd a fost eliberat, după 7 ani şi 4 luni, a refuzat să iasă din celula mică în cealaltă mare, RSR, pînă cînd nu vor fi eliberaţi toţi deţinuţii politici. A totalizat 21 de ani de „beci” şi 2 în D.O. Acum, eroul naţional moare încet la Piatra Neamţ, după ce a fost bătut de un bezmetic, în stradă; cu poezia lui Gyr, Iisus în celulă, pe buze şi-n inimă. Pe ordinul de eliberare scria: „ireeducabil”. Fusese şi mai rău: la rubrica „data eliberării”, se trecea data cînd rezistenţii din munţi erau executaţi cu kalaşnicovul. Cinic, n’aşa?
Ce ecou a avut cuvîntului lui Sorin Lavric la Simpozionul de Martiriologie din 11 octombrie 2010? Nu mare. Avem de-a face cu un alt tip de „reeducare”, de spălarea creierului, cu alt soi de (auto)lobotomizare, ca să pierdem programat simţul memoriei. Te fereai mai uşor de dogmatismul stalinist decît de îndoctrinarea corect politică bine (in)filtrată. Am reactivat clişeul ideologic „eliberarea de povara trecutului”? Aşa se pare. Se apelează des la cuvîntul lui Mircea Vulcănescu, „Nu ne răzbunaţi”, dar torţionarii au rămas nepedepsiţi, iar lui, în ciuda strădaniei fiicelor, justiţia nu i-a anulat condamnarea de „criminal de război”.
Cultivăm pasivitatea, inerţia, slăbiciunea colectivă, declarînd sacrificiul pentru neam şi credinţă inactual. Şi nu pot să nu văd că repudierea neamului, a credinţei prinde la tînăra generaţie. în şcoală, nu se învaţă despre martiriul celor care n-au cedat doctrinei comuniste: Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Anton Golopenţia, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, V. Voiculescu, Gyr, Dinu Pillat, Barbu Slătineanu, Sergiu Al. George. în URSS, au murit în lagăre aproximativ 600 de scriitori. La noi? Şi la noi! Numai că n-avem monumentul scriitorilor deţinuţi politici, proiectat de Ion Lazu; avem, în schimb, casa memorială Traian Iancu.
Ion Gavrilă Ogoranu a murit la 83 de ani, în 2006, convins, ca şi atunci cînd lupta pe versantul de nord al Făgăraşilor, că „brazii se frîng, dar nu se îndoaie”. E tratat ca şef de „bandă”, ca pe vremea lui Lazăr de la Rusca. Valeriu Gafencu şi părintele Iustin Pârvu au ajuns obiecte de cenzură. Sentimentul firesc naţional, cum-se-cade, este acuzat ca naţionalism, punîndu-se semn egal cu rasism, şovinism, antisemitism. O fac staliniştii, cine alţii? Kominterniştii şi fiii lor.
în plină hemiplegie a memoriei, eu, una, refuz să-mi amintesc dirijat, să comemorez dirijat, să disculp sau să acuz dirijat. Nuanţăm, îi scuzăm pe unii, cînd trebuie să judecăm ori/ ori. Uitaţi-vă cum a fost tratat părintele Calciu şi cum a fost tratat fondatorul GDS, Pavel Câmpeanu, pe baza a tot soiul de angajamente (ba aranjamente!) politice. A unor „slinoase adaptări” (sintagmă Dan Culcer). Cînd în august 2008, s-a organizat, în holul casei muzeu a lui Mihalache Kogălniceanu, o expoziţie itinerantă de fotografii şi documente (acte de condamnare emise de Tribunalul Poporului), s-a urlat în presă şi nu numai că asociaţia „Rost” încalcă democraţia. S-a cerut închiderea muzeului şi darea afară a muzeografilor.
Cod verde: fascizm, cum pronunţa Ion Iliescu, chemînd minerii. Era vorba de preoţii Arsenie Boca şi Arsenie Papacioc, de Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), mort la Aiud după o condamnare de 25 de ani (lotul Rugului Aprins al Maicii Domnului), de Valeriu Gafencu, mort în temniţa din Tîrgu Ocna, supranumit de Steinhardt, „sfîntul închisorilor”, de alt martir-mărturisitor, Ioan Ianolide, de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud…
Precizare: au fost mulţi arestaţi ca legionari, deşi nu erau; ca anticomunişti, deşi erau doar ne-comunişti. Sociologul şi politologul Anton Golopenţia n-a fost nici pe departe legionar. într-o scrisoare din martie 1931, îşi afirma crezul: „eu vreau să construiesc pentru România”. închis în ianuarie ’50, moare la Văcăreşti, în mai ’51, la 42 de ani. Cum să priceapă activiştii de rangul II, puşi pe distrugeri şi jafuri, dorinţa lui Anton Golopenţia de a construi pentru ţară, cînd ei au de-construit?
De găsit s-a găsit o acuză periculoasă, legionarism sau crypto-legionarism, exact ca-n stalinism, cînd infractori politici erau Mircea Eliade şi Ion Barbu pentru Oscar Lemnaru, Şerban Cioculescu, pentru Paul Georgescu, Vladimir Streinu, pentru Moraru/ Şelmaru. Alexandru Jar îşi ridica mîna, în şedinţe, urlînd: „această mînă a tăiat capete de fascişti şi o să mai taie”. Cînd l-au arestat pe Dinu Pillat, anchetatorii au aflat Caietul verde şi au crezut că-i „cărticică” de cuib.
Eticheta „fascist” şi încă „notoriu” (cf. „Scînteia” din 1 dec. ’60) l-a costat pe Vintilă Horia premiul Goncourt; a fost presat să renunţe la el, în urma unei furibunde campanii de presă. în „L’Humanité” din 29 noi. ’60, André Wurmser îl eticheta fascist, antisemit, prohitlerist; în „Scînteia” din 1 dec.’60, pandant la „L’Humanité”, era înfierat „criminalul de război Vintilă Horia Caftangioglu – condamnat la închisoare pe viaţă”. Că prestigiosul premiu Goncourt nu i-a fost acordat „fascistului şi trădătorului de patrie” a fost fapt salutat de acelaşi ziar, tot în decembrie ’60. Campania lui Mihai Ralea, Imoralea după Petre Pandrea, l-a învins.
în fapt, Vintilă Horia a fost izgonit din ţară de brucanii „Scînteii”. Crainic a fost antilegionar, e ştiut. Or, Vintilă Horia a fost om al „Gîndirii” lui Crainic; Crainic era ministru al Informaţiilor şi al Propagandei cînd V. Horia a fost numit ataşat de presă la Roma. Garda de Fier, venită la putere în septembrie ’40, l-a revocat; a fost numit din nou, în acelaşi post, în ’42, la Viena. Iar Vintilă Horia n-a vrut să colaboreze nicicum cu Sima şi cu simiştii.
Inocentările, am mai spus-o, se fac pe sărite. încă din noiembrie 1944, Mihnea Gheorghiu striga: „trădătorii să dea seama în faţa poporului de înalta lor trădare”. Pe primul loc era E.M. Cioran. N-am auzit să fie Mihnea Gheorghiu blamat ca G. Călinescu, pentru colaboraţionism. Nici Nina Cassian n-a fost blamată pentru „convingeri”. Vechii cominterniste-ilegaliste nu i-a convenit distanţarea lui Ceauşescu, atîta cît a fost, de normele leninist-staliniste. Vai, ce-l cîntase Ninoşka pe tătuc! Ileana Vrancea, Sorin Toma, Sami Damian au pretenţia disidenţei şi li se acceptă. Mai ales Ilenei Vrancea, devenită lovinescoloagă. Pe Constantin Ciopraga îl vituperase (verb proletcult) în „Scînteia” anului 1953 că nu-i îndrumă pe tineri, în cenaclu, să studieze marxism-leninismul şi să se lege strîns de viaţa nouă. Aşadar, „neclaritate ideologică”.
Perioada roşie-crimă a lui Ov.S. Crohmălniceanu, cînd îi taxa pe cei care „ocoleau lupta de clasă”, cf. monismului jdanovist, e dată la spate: chipurile, era „deghizat” în comunist dur, dar nu era. Maria Banuş găsea în Chişinevschi „izvor de forţă şi tărie” (declaraţie publică, în şedinţa din ’55, durînd 6 zile). A fost recuperată de ICR ca poetă de talent. Nu şi Ion Gheorghe. Aceeaşi Banuş Marioara cerea să eliminăm din folclor cîntecele cu foaie verde, ca fiind… legionare. Datina trebuia acoperită de ridicol, specificul etnic – blamat.
Nu ştiu dacă Savin Bratu, fost plutonier la Interne, profesor universitar şi şef de secţie la ESPLA (a debutat în ’49, cu titlul: Cum participă tineretul sovietic la întrecerile socialiste), a fost reconsiderat. N. Tertulian, da, şi-a „răscumpărat” erorile proletcultului. Şi Paul Cornea. Alţii rămîn de neiertat. Pentru că s-a mai putut profita de vreun mare activist, Gogu Rădulescu, om cu oarece slăbiciuni, a fost propus (după cîte îmi amintesc; corectaţi-mă dacă greşesc) să fie membru al Alianţei Civice. Atacurile la eruditul Edgar Papu sunt disproporţionate. Gogu Rădulescu l-a acuzat pe evreul Edgar Papu pentru „idei de extremă dreaptă readuse în publicistică”. Blîndul profesor, căruia studenţii îi îngropau catedra în flori, extremist de dreapta? Papu a cerut drept la replică. Nu i s-a dat.
Intrai în dizgraţie (ca George Mărgărit, în martie ’54), dacă recenzai Bietul Ioanide, carte „scandaloasă” pentru proletcultişti. Dar prozatorul care a spurcat martirajul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost intervievat, apreciat, admirat că şi-a pus cenuşă-n cap. Mustrările lui de conştiinţă nu mă impresionează.
Subalternii lui Leonte Răutu (care ridicau interdicţiile de semnătură şi de tot soiul) erau Manea Mănescu, Mizil, Pavel Ţugui, Bujor Sion, Vasile Bihari. Pe Blaga l-a încolţit din nou, ca şi cum nu fusese destul băgat la „colţ roşu”, Pavel Ţugui, „învăţătorul”, în memorii. E timpul mi(s)tificărilor şi demi(s)tificărilor prin memorii devenite ficţiune şi autoficţiune, ca romanele. Ţelul? Corijare, înălbire de C.V.
Preşedintele Emil Constantinescu a reuşit să inverseze călăul cu victima, medaliind o bestie torţionară de la Sighet, „din greşeală”. Iar ultima lecţie de „morală socială” (mulţumesc, LIS!) ne-o dă Dumnezeu însuşi Popescu.
Voi reveni.

Chernobyl@20

 
Comments