De ce este legislația copyright-ului și a brevetelor depășită

Raspunsul este simplu: pentru ca principiile pe care se întemeiază au peste 100 de ani vechime și nu au fost actualizate în pas cu tehnologia și evoluția societății umane.

Sa luam de exemplu legislația romănească în materie de drepturi de autor, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și alte drepturi conexe. Ea a fost aprpbată în anul 196 și a suferit doar modificări minore, fără ca principiile care stau la baza ei să fie alterate. Nu știu alți cum petreceau anii 96 dar eu pana atunci văzusem calculatoare doar la instituții publice, firme și la un coleg al cărui tată era aviator și îi adusese încă de demult un 286. Tot prin 96 am avut primul meu calculator și acces la Internet printr-un modem de 14400 cu care aveam acces la email prin UUCP și dezactivasem afiarea pozelor în Internet Explorer ca să se încarce încât să vad și eu măcar informația scrisă pe pagină. Mai țin minte  că preferam să folosesc un server din Japonia care lua paginile html și mi le trimitea pe email, doar text și link-uri.

Ei bine, în acea perioadă, stimabilii parlamentari au dat o lege care reglementa inclusiv “programele pe calculator” și care nu spunea nimic de Internet (de altfel nici forma inișâțială a legii nu conținea cuvântul Internet). În acele vremuri, programele  se transferau pe casete sau dischete de 5 sau 3.5 inch, filesharing nu exista la noi (cei care lucrau la un ISP erau principala sursa de soft), iar formatul el mai popular pentru muzică era midi. Un creator de software, sau un artist aveau la dispoziție dischetele, casetele și CD-urile făcute la matriță pentru a își vinde creația, iar până să adune o sumă cât de cât proporțională cu efortul creator treceau ani. Desigur, dacă erai în alte țări aveai la dispoziție rețeaua de distribuție a marilor companii, care ajutau la răspândirea și valorificarea operei. Eeeei dragii mei, pai aici este de fapt buba. De aici începe adevăratul război, cel cu distribuitorii. Creatori de fapt sunt doar pioni în planul altora.

Legislația noastră era buna în acele vremuri, când profitul se aduna greu, iar autorii trebuiau protejați pentru a sprijini progresul.

Azi, creatorii de programe, dar și cei din  multimedia, își imprimă operele pe DVD, la costuri infinit mai mici decât în 1996. Vânzarea se face foarte rapid prin intermediul site-urilor specializate, atât pe discuri cât și în format mp3 sau similare. Drept urmare și profitul este colectat rapid. Mai mult, în cazul artiștilor, vânzarea pe suport fizic, sau a mp3-urilor sunt doar surse colaterale de venit față de principala sursă, concertele și evenimentele la care participă.

Ei bine, în lumea în care totul a devenit mult mai rapid, legislația noastră din 1996 nu spune nimic de Internet, dar împiedică răspândirea liberă a informației pentru perioade de timp ce variază între 25 și 70 de ani. Nici măcar nu mă mai întreb retoric, cui folosețte.

Este clar, folosețte doar distribuitorilor ți “caselor de producție” care vor profita de pe urma aceluiași produs timp de zeci de ani. Producătorii de software știu că un program după 5 de ani este o fosilă, iar muzica după 10 ani este o operă istorică, de care vor profita cu totul alăii decât autorul.

Nici măcar nu este cazul să îi deranjam pe parlamentari cu aceste aspecte. Ei au treabă să petreacă pe banii “producătorilor muzicali” și să dea legi cu care aceeași profitori să bage la închisoare puțtii care vor ca informația să circule liber. Au treabă să se joace de-a politica și sș mimeze interesul național. Nu-i bai, mai avem nițel și mergem peste ei.

Abordam, învingem, schimbăm legislația!