Ce alegem: persoana sau principiile

Experiența electorală din România ultimilor 20 de ani ne arata ca puși în fața unei dileme electorale românii aleg să voteze persoana, uneori în ciuda unor evidente probleme ale acesteia. Exista din punctul meu de vedere un singur caz in care ceea ce a fost votat a fost o idee și nu o persoana, respectiv performanța lui CV Tudor la alegerile din 200. Atunci romanii au ales să voteze ideea de protest.
Aparent, la fiecare ciclu electoral românii au de ales între stânga și dreapta și nu o data am auzit replici de genul “nu îl votam pe ala că e comunist”. Din punctul meu de vedere românii nu au avut niciodată o posibilitatea de a alege în mod real. Toți președinții României postrevoluționare au fost înainte de 1989 comuniști. Marea majoritate a celor din cercul puterii postdecembriste au fost și sunt comuniști prin formație și comportament.
De altfel dilema alegerii între stânga și dreapta este una falsă în România pentru că absolut toate partidele au oferit pensii mărite, salarii mari, protecție sociala și impozitarea sporita a averilor, toate idei de stânga, dar care le asigurau indiferent de orientarea declarata sprijinul unei părți a cetățenilor care nu erau interesați decât de o promisă bunăstare personală.
În aceste condiții, populția a simțit că oferta ideologică este cam aceeași, deci nu poate fi vorba de o opțiune între idei sau principii, iar singurul lucru care departaja grupările politice era persoana aflată la conducere. Astfel partidele au devenit simple accesorii ale liderilor, iar acest tip de conducător a căpătat greșit denumirea de “locomotivă”. Spun greșit pentru că în realitate aceștia nu au fost altceva decât dictatori. Puterea absolută de care dispuneau, lipsa unui program real, conducerea “după ureche”, lipsa unor planuri reale de guvernare pe termen lung (nici un guvern nu a avut un plan real, ci doar cuvinte înșirate pe o hârtie botezată astfel), folosirea cenzurii și a aparatului statal pentru reprimarea opozanților, toate acestea sunt indiciile dictaturilor la care am fost martori. Afirm că am fost martori pentru că de 20 de ani nu a existat posibilitatea reală de a alege un program, o ideologie sau un set de principii, ci doar de a alege între diverși dictatori formați la școala comunistă.
Criza economică, retragerea lui Iliescu, imposibilitatea (la acest moment) unui nou mandat pentru Băsescu, au afectat sistemul consacrat după revoluție și oferă pentru următoarele alegeri două scenarii teoretice: cel dur (așa zisa democrație originală românească) în care lideri puternici se ridică din rândul partidelor și vom avea de ales iar între diverși dictatori, sau cel normal în care va lipsi personalitatea puternică a liderului dar va exista o unitate ideologică a unui grup care va putea formula și aplica primul plan real pe termen lung pentru România.
Combinații în variate măsuri ale celor două sunt foarte probabile.
Ca alegători avem într-o oarecare măsură posibilitatea de a face ceva. Sistemul legislativ adoptat de către partidele parlamentare face dificilă schimbarea clasei politice, dar nu imposibilă. Pe scena politică există și Partidul Piratilor li se va alătura, o serie de partide mici, ghidate de principii și idealuri și mai puțin de interesele personale ale unor lideri. soluția la îndemâna alegătorilor este să mergă la vot în masă și să voteze aceste partide mici forțând astfel o altă configurație a Parlamentului și începutul unei schimbări reale. Singura soluție este să alegem ideile și nu persoanele, să dăm un vot de blam sistemului clasic și să îi injectăm doza de anticorpi de care are nevoie pentru a se însănătoși.